Intregul nostru

O saptamana de lene. O saptamana cu dimineti somnoroase, cu cafele indelung degustate. O saptamana doar pentru noi. O saptamana in care ne-am simtit singuri. O saptamana de vina amestecata cu dor si apasare. O saptamana de despartire.
Nu mai facem asta, poate cel mult un week-end, poate 3 zile, poate nu, poate de acum inainte luam copiii cu noi, cine stie?

De la zi la zi, R se agata din ce in ce mai mult de minutele petrecute la telefon cu noi. Un singur telefon pe zi la inceput, doua trei sau mai multe spre sfarsitul saptamanii. Se numara zilele ramase pana la dimineata in care se vor trezi si ne vor gasi prin casa.
Surprizele pe care ni le aduceti sunt deja puse in valiza? R verifica periodic ca ne tinem de cuvant, ca surprizele anuntate sunt in regula, la locul lor. Insa nu a vrut sa strice surpriza, nu ne-a intrebat niciodata ce am pus in valiza. Si O, ca o maimutica simpatica ce e, a intrat imediat in jocul fratiorului ei mai mare. Ati pus surprizele in valiza?
O saptamana in care am simtit mai mult ca oricand ca suntem un intreg, ca impartirea "adulti si copii" este una artificiala. O impartire pe care ne-am dorit-o si anul acesta, insa am regretat-o. Ne-am uitat la vapoare, meduze si rechini cu ochii lui R, am admirat palmierii, tramvaiele de epoca si castelele cu ochii lui O. Am stat 3 ore pe faleza Atlanticului, pentru a memora fiecare val, fiecare stralucire de soare. Pentru a ne incarca de spuma valurilor, de vantul sarat, de zgomotul valurilor uriase. Pentru a pleca acasa si a povesti cat mai multe.

Suntem un interg si de acum inainte luam copiii cu noi, oriunde vom merge.

Mihai

Un fir de iarba

Talentul, placerea, curiozitatea, bucuria au inundat scena improvizata din mansarda librariei Bastilia. Cu doar patru cinci fraze spuse clar, raspicat dar bland, cu o inflexiune dulce, visatoare, R a plutit peste douazeci de copii, intregul atelier de duminica.
A fost aplaudat de parintii ce cu doar cateva minute inainte decupau cu precizie milimetrica din cartoanele destinate copiilor lor, nevrand sa fie reprezentati de fluturi diformi sau pasari cu aripi sifonate. Aceiasi parinti care aveau grija sa spuna soptit, dar cu voce tare ca baietelul sau fetita lor sunt mari povestitori, insa doar acasa, nu in public.
Nu reusesc sa ma obisnuiesc cu aceasta situatie si de fiecare data sunt surprins placut. Surprins sa vad, sa simt curajul si dezinvoltura ce vin la pachet, in mod natural, atunci cand o persoana face ceva ce ii place. Ceva ce il face sa uite de ceilalti, sa se transforme dintr-un baietel timid in vedeta, in actorul principal.

Si in acel moment realizez ca sunt un simplu gradinar care tocmai a terminat de tuns gazonul. Firul scurt si regulat al iarbii, mirosul stropilor de apa, culoarea uniforma a gradinii conduc la liniste si la multumirea lucrului bine facut. Insa mladitele tunse stau acum si se usuca intr-un morman de langa gard, facand gradina sa arate la fel cu a vecinului, cu cea a vecinului vecinilor. Trebuie sa arunc aceasta masina departe de emisferele creierului meu. Intre R si vecinii vecinilor nostri nu se poate pune nici un operator de comparatie. R nu este nici un fir de iarba si nici un numar.

Mihai

Retrairi

Nu reusesc de cateva zile sa imi transpun gandurile sub forma unor propozitii. Ma simt apasat, putin capabil sa ma bucur de ce e frumos in jurul meu.
Am regasit un text, scris de mine cu cativa ani in urma. Erau momentele de inceput, pe care le retraiesc de atunci incoace, la distanta de cateva luni.

Cand eram in scoala generala, aparuse moda pocnitorilor de toate tipurile. Si cum pe atunci nu puteai cumpara nimic de genul asta din magazine, totul era lasat la indemana imaginatiei. Existau trei categorii, clar impartite pe varste si pe curaj. Avansatii aveau injectoare, o piesa de tractor pusa in capatul unei tevi, in care se punea fosfor de la chibrituri. Aveai nevoie de un cui si de un elastic puternic si bubuiturile scoteau din minti un bloc intreg. Cei mai putin curajosi aveau pocnitori din suruburi. Doua suruburi cu cap hexagonal prinse in aceeasi piulita in care se punea, bineinteles, fosfor. Se confectiona si o coada din pungi de plastic care asigura o cadere verticala a suruburilor. Scoteai din minti doar pe cei de la primele etaje ale blocului. Juniorii faceau pocnitori din plastic, cel mai bun pentru asa ceva fiind materialul din care se faceau radiografiile. O fasie de radiografie, minutios impaturita putea inebuni o clasa intreaga daca „curajosul” o manevra pe sub pupitru, pana ca invatatoarea sa gaseasca in ce colt sta „magarul” ce trebuia urechit.

Au trecut cateva zeci de ani si abia acum imi pun problema de ce oare aveau parintii mei radiografii in casa, desi nu i-am vazut pe nici unul cu mana sau cu piciorul in ghips. Probabil nu voi afla raspunsul, dar cei douazeci de ani care au trecut ma fac sa cred ca nu indicau nimic rau.
Port cu mine de cateva saptamani incoace un snop de radiografii, tomografii, RMN-uri, prevestitoare de clipe grele, crancene. Nu ma simt tentat sa mai confectionez o pocnitoare, ca pe vremuri.
De data asta nu zgomotul ci radiografiile in sine sunt suficiente ca sa ma scoata din minti.

Mihai