Sunday, June 30, 2013

Doar pentru mine

Acest post este doar pentru mine. M-am gandit daca sa-l scriu sau nu, insa dupa trei zile m-am hotarat totusi sa-l notez aici, pentru ca mi-am propus ca acest blog sa fie alaturi de mine in relatia cu copiii mei.
Si tocmai de aceea vreau sa notez acest episod, pentru a mi-l aminti ori de cate ori ma supar pe R sau O dintr-o prostie oarecare. Sa trec repede peste supararile artificiale, umflate, fara sens.
Sa ma gandesc la ei si nu la orice alta prostie care ne conduce viata.

E vorba despre un vis. De fapt un cosmar, unul atat de realist incat il simt inca in stomac, il simt in creier si pe sira spinarii. Il simt ca pe un sut, ca pe ceva ce nu voi putea niciodata controla si asta ma face furios.

Totul se intampla in doi metri patrati, slab luminati si inghesuiti. Eram langa un pat de spital la capatul caruia stateau asezati pe doua scaune lipite de pat  doi doctori cu fise in mana. Erau exact cei doi doctori oncologi care ii urmaresc tatalui meu problemele serioase cu care se confrunta de cativa ani incoace - tumorile, scaderea continua a imunitatii. Le-am vazut ridurile de pe fata, felul in care aveau parul pieptanat, initialele brodate pe buzunarul halatului alb pe care-l purtau peste hainele de strada.
Amandoi doctorii erau tacuti, ingrijorati. Mahniti cred ca e cuvantul cel mai apropiat de felul in care ii simteam in momentul in care citeau din fise sau din analize, din teancul de hartii pe care le tineau in mana.
Iar in acel moment din pat se vede silueta baietelului meu R, palid si adormit, care intreaba cu o voce taraganata si moale, asa cum vorbeste el de obicei:
"O sa vomit?"
si raspunsul doctoritei a venit la fel de stins:
"Da, o sa vomiti..."

Rememorez aceste imagini aproape de fiecare data cand dau sa adorm, si simt imediat un sut in stomac.


Mihai

Sunday, June 9, 2013

O decizie inteleapta

O decizie inteleapta. Un pas inainte. Initiere, maturizare, independenta, autocontrol.

Sau doua luni. Doua luni de pregatire si de stres. Doua luni in care am auzit in minte si prin casa: "Se va descurca sau nu?".
Cum va duce bagajul, cum va face dus, cum va dormi fara noi, fara O in camera, fara jucariile lui, fara sa il sprijinim si sa-l impingem de la spate la fiecare pas? Se va imbraca, va merge pe carare sau prea aproape de prapastie? Va sta linistit in tren sau va fugi pe peron? Va manca la masa sau va fugi pe scari si se va urca pe geam?

Si in plus trei nopti. Trei nopti in care am visat urat. Trei nopti in care nu am stiut decat vag ca e bine. Am fost anuntati ca toti copiii sunt bine. Toti da, insa R?

De ce ne-am trezit amandoi speriati in prima noapte la ora doua? Era frica noastra sau frica lui? Dorul lui de casa sau dorul nostru de el?
O a suferit in tot acest timp. A dormit in patul lui R atat la pranz cat si noaptea. "Cum s-o descurca R fara noi, acolo in excursie?"


Excursia a trecut cu bine. R s-a intors sanatos si intreg, vesel, plin de el. Mi-a trantit astazi o usa in fata, semn ca excursia l-a activat, l-a impins pe traiectul corect al baiatului independent pe care ni-l dorim.






Am acceptat gestul cu usa zambind, pentru ca excursia si-a atins scopul prevestit de doamnele invatatoare. Am facut un pas inainte. Suntem niste parinti mai maturi.

Mihai