Intregul nostru

O saptamana de lene. O saptamana cu dimineti somnoroase, cu cafele indelung degustate. O saptamana doar pentru noi. O saptamana in care ne-am simtit singuri. O saptamana de vina amestecata cu dor si apasare. O saptamana de despartire.
Nu mai facem asta, poate cel mult un week-end, poate 3 zile, poate nu, poate de acum inainte luam copiii cu noi, cine stie?

De la zi la zi, R se agata din ce in ce mai mult de minutele petrecute la telefon cu noi. Un singur telefon pe zi la inceput, doua trei sau mai multe spre sfarsitul saptamanii. Se numara zilele ramase pana la dimineata in care se vor trezi si ne vor gasi prin casa.
Surprizele pe care ni le aduceti sunt deja puse in valiza? R verifica periodic ca ne tinem de cuvant, ca surprizele anuntate sunt in regula, la locul lor. Insa nu a vrut sa strice surpriza, nu ne-a intrebat niciodata ce am pus in valiza. Si O, ca o maimutica simpatica ce e, a intrat imediat in jocul fratiorului ei mai mare. Ati pus surprizele in valiza?
O saptamana in care am simtit mai mult ca oricand ca suntem un intreg, ca impartirea "adulti si copii" este una artificiala. O impartire pe care ne-am dorit-o si anul acesta, insa am regretat-o. Ne-am uitat la vapoare, meduze si rechini cu ochii lui R, am admirat palmierii, tramvaiele de epoca si castelele cu ochii lui O. Am stat 3 ore pe faleza Atlanticului, pentru a memora fiecare val, fiecare stralucire de soare. Pentru a ne incarca de spuma valurilor, de vantul sarat, de zgomotul valurilor uriase. Pentru a pleca acasa si a povesti cat mai multe.

Suntem un interg si de acum inainte luam copiii cu noi, oriunde vom merge.

Mihai

Un fir de iarba

Talentul, placerea, curiozitatea, bucuria au inundat scena improvizata din mansarda librariei Bastilia. Cu doar patru cinci fraze spuse clar, raspicat dar bland, cu o inflexiune dulce, visatoare, R a plutit peste douazeci de copii, intregul atelier de duminica.
A fost aplaudat de parintii ce cu doar cateva minute inainte decupau cu precizie milimetrica din cartoanele destinate copiilor lor, nevrand sa fie reprezentati de fluturi diformi sau pasari cu aripi sifonate. Aceiasi parinti care aveau grija sa spuna soptit, dar cu voce tare ca baietelul sau fetita lor sunt mari povestitori, insa doar acasa, nu in public.
Nu reusesc sa ma obisnuiesc cu aceasta situatie si de fiecare data sunt surprins placut. Surprins sa vad, sa simt curajul si dezinvoltura ce vin la pachet, in mod natural, atunci cand o persoana face ceva ce ii place. Ceva ce il face sa uite de ceilalti, sa se transforme dintr-un baietel timid in vedeta, in actorul principal.

Si in acel moment realizez ca sunt un simplu gradinar care tocmai a terminat de tuns gazonul. Firul scurt si regulat al iarbii, mirosul stropilor de apa, culoarea uniforma a gradinii conduc la liniste si la multumirea lucrului bine facut. Insa mladitele tunse stau acum si se usuca intr-un morman de langa gard, facand gradina sa arate la fel cu a vecinului, cu cea a vecinului vecinilor. Trebuie sa arunc aceasta masina departe de emisferele creierului meu. Intre R si vecinii vecinilor nostri nu se poate pune nici un operator de comparatie. R nu este nici un fir de iarba si nici un numar.

Mihai

Retrairi

Nu reusesc de cateva zile sa imi transpun gandurile sub forma unor propozitii. Ma simt apasat, putin capabil sa ma bucur de ce e frumos in jurul meu.
Am regasit un text, scris de mine cu cativa ani in urma. Erau momentele de inceput, pe care le retraiesc de atunci incoace, la distanta de cateva luni.

Cand eram in scoala generala, aparuse moda pocnitorilor de toate tipurile. Si cum pe atunci nu puteai cumpara nimic de genul asta din magazine, totul era lasat la indemana imaginatiei. Existau trei categorii, clar impartite pe varste si pe curaj. Avansatii aveau injectoare, o piesa de tractor pusa in capatul unei tevi, in care se punea fosfor de la chibrituri. Aveai nevoie de un cui si de un elastic puternic si bubuiturile scoteau din minti un bloc intreg. Cei mai putin curajosi aveau pocnitori din suruburi. Doua suruburi cu cap hexagonal prinse in aceeasi piulita in care se punea, bineinteles, fosfor. Se confectiona si o coada din pungi de plastic care asigura o cadere verticala a suruburilor. Scoteai din minti doar pe cei de la primele etaje ale blocului. Juniorii faceau pocnitori din plastic, cel mai bun pentru asa ceva fiind materialul din care se faceau radiografiile. O fasie de radiografie, minutios impaturita putea inebuni o clasa intreaga daca „curajosul” o manevra pe sub pupitru, pana ca invatatoarea sa gaseasca in ce colt sta „magarul” ce trebuia urechit.

Au trecut cateva zeci de ani si abia acum imi pun problema de ce oare aveau parintii mei radiografii in casa, desi nu i-am vazut pe nici unul cu mana sau cu piciorul in ghips. Probabil nu voi afla raspunsul, dar cei douazeci de ani care au trecut ma fac sa cred ca nu indicau nimic rau.
Port cu mine de cateva saptamani incoace un snop de radiografii, tomografii, RMN-uri, prevestitoare de clipe grele, crancene. Nu ma simt tentat sa mai confectionez o pocnitoare, ca pe vremuri.
De data asta nu zgomotul ci radiografiile in sine sunt suficiente ca sa ma scoata din minti.

Mihai

15 secunde

Nu foarte des mi se intampla sa stiu ce voi scrie intr-un post nou. De cele mai multe ori ma asez in fata ecranului si incerc sa-mi golesc mintea, sa ma gandesc la copii, la ceva ce le-a placut lor sau ceva ce mi-a placut mie, atunci cand ii priveam jucandu-se. Sau cand ii gaseam zambind prin somn, asteptand parca sa fie inveliti la miez de noapte.
Asa ca ma uit la ce se gaseste in jurul meu, in cautare de idei: multe piese de lego, desene, printese, dvd-uri, ghiozdanele, caiete, borcane cu creioane, maimute, oi si carti, multe carti. Colorate, mazgalite, cateva cu colturile indoite, roase si sorbite indelung din priviri.
Cum fac oare copiii sa deosebeasca o carte frumoasa de una insipida, una plicticoasa de una antrenanta? Nu cred ca stiu. Imi plac putine dintre povestile pentru copii citite, dintre cele audio chiar mai putine. Prea violente, prea siropoase, fara subiect, trase de par, prea complicate, prea multe personaje. Needucative sau prea educative. Nume urate, teme prea mult repetate.
Insa, dupa nici 15 secunde de citit, lor li se aprind beculetele, li se lumineaza fetele, li se ascut urechile, se asterne tacerea, se simte apasarea catorva kilograme cuibarite in perna. Avem un castigator! Noua poveste se califica mai departe! R si O o vor asculta de fiecare data. Le va face placere, de zece, de douazeci, de o suta de ori. Iar noi vom fi acolo sa le citim.

Mihai

Incapatanarea fiintei

Oricat de blanda si buna ar fi o mama oaie, nu cred ca poate

Sa rabde neincetat, sa-si vada mielul cum pufneste si cum da din coate,

Cum n-are stare si cum nu asculta ce ii spune, si parca vrea

Sa simta tot ce e mai rau pe lumea asta direct pe pielea sa.

Oricat de incapatanata si indaratnica ar fi o mama de magar, nu cred ca poate

Sa rabde neincetat, sa-si vada magarusul cum asculta in fiecare zi de toate

Comenzile primite de la oameni sau de la alti magari ce sar din ghete

Si tin mortis s-arunce cu povete si sa puna fiecaruia pe frunte etichete.

Oricat de fioroasa si de rece ar fi o mama leu, nu cred ca poate

Sa rabde neincetat, sa-si vada puiul cum in fiecare zi socoate

Ca e mai bine sa nu-nvete ca micutele animale dungate sau patate

Nu sunt prieteni si colegi de joaca, ci doar gustoase feluri de bucate.

Oricat de multe ar citi si-ar medita o mama, eu nu cred ca poate

Sa afle unde sa se-opreasca si mai ales de unde incep toate

Sa capete un alt sens, sa prinda alt contur, o form-aparte,

Un pui cu totul diferit, o alta pagina din carte.

Pufnim, certam, trasam teritorii si-aplicam corectii,

Totul e plin de pilde, de reguli greu de acceptat si lectii

Si nu voi sti probabil niciodata in felul asta complicat

Ce ar fi-ajuns ai nostri pui dac-as fi fost un tata relaxat

Care sa-si poata arunca din cap ce-i strict, incorsetat si inutil,

Si ar simti in fiecare zi cu ei ce bine e sa fii doar infantil.

Mihai

Baghete fermecate

O, ca orice pui de varsta ei, reuseste sa imite perfect ce aude in jur. Este, atunci cand vrea, o doamna educatoare, o mama, o bunica sau orice alta persoana care stie sa aplice o mustrare verbala, sa incondeieze o purtare necorespunzatoare:

"Tu R nu o sa inveti sa stai pe scaun niciodata?" "R, hai grabeste-te, se inchide gardul scolii!".

Are o voce subtire si ascutita, patrunzatoare, cu care reuseste sa-l enerveze pe R, sa-l faca sa spuna prostii "O sa fac o vraja si o sa te inchid in turn!" 

R reuseste sa imite mult mai bine ce vede in jur. Il vezi cum apuca o bagheta magica imaginara si cum napusteste vraja catre O, care fuge ingrozita ca nu cumva sa fie invaluita si tarata in turn de lanturile imaginare.

Sunt doua tipuri de vrajitori complet diferiti, dar cu toate astea au foarte multe in comun - turnul si baghetele invizibile, mantiile de patura, incrancenarea de a-l invinge pe celalalt printr-o vraja puternica. Au in comun dorinta de a castiga trofeele supreme: locul in masina de unde se vede cel mai bine mami, cine iese al doilea din cada, cine primeste ultimul pupic inainte de culcare.

Penultimul pupic nu valoreaza nimic in comparatie cu ultimul. Douazeci de minute de balaceala si rasete se ineaca in plansul acoperit de primul prosop folosit. Tati vede de cele mai  multe ori pe locul din spate al masinii un pui bosumflat.

Nici unul dintre ei nu se foloseste insa de varsta, nu i-am auzit niciodata zicand eu sunt mai mica sau eu sunt mai mare, ca argument in stabilirea celui sau celei dintai. Probabil ca vrajitorii copii din viata noastra nu tin cont decat de maiestria si puterea mistica a baghetelor lor fermecate.

Baghete cu care ne cheama in fiecare seara sa-i pupam si sa-i imbratisam inca o data si inca o data. Baghete imaginare pe care le tin cu grija sub perna pentru o noua zi, pentru o noua competitie.

Baghete ce ar trebui sa fie mai degraba intelepte si sa-i apropie, sa-i unesca si sa-i protejeze pe cei doi vrajitori de acelasi sange. Si asta cred ca e rolul nostru - mami si tati trebuie sa scoata de sub perna propriile lor baghete si sa invaluie in vraja baghetele micilor luptatori.

Mihai

Bradutii batranetilor noastre

O fiinta mica de jumatate de metru reuseste sa stranga in jurul ei nervii, entuziasmul si sperantele altor fiinte. Mai mari sau mai mici.
Un simplu copacel, bradutul nostru de Craciun, a reusit pe rand sa ne bucure si sa ne enerveze, sa ne faca un program, sa ne puna la munca. Ne-am certat inainte de Sarbatori, atunci cand jumatate din familie isi dorea un brad mare si frumos, taiat, iar cealalta jumatate isi dorea unul in ghiveci.
Ne-am enervat cand s-a incurcat instalatia si s-au ars becurile. Ne-am bucurat cand l-am impodobit, ne-au placut luminitele si globurile, cadourile, mirosul de rasina.
Ne-am entuziasmat atunci cand i-am gasit o casa definitiva, gradina prietenilor nostri. L-am carat, l-am replantat si ne-am bucurat sa ne invartim in jurul lui jumatate de zi.
Fiintele noatre de aproape un metru si putin peste un metru vor reusi sa ne faca sa ne invartim in jurul lor nu o jumatate de zi, ci toata viata. Sau cel putin asta speram noi, parintii lor, ca ne vor iubi si ei pana la batranete. Si ne vor lasa sa-i admiram de aproape, sa ne umplem sufletele cu mirosul de rasina al bradutilor nepotilor nostri.

Mihai

Puterea somnului

Probabil este o conspiratie, e o intelegere secreta a celor mici.
R s-a hotarat ca vrea sa nu doarma deloc o noapte intreaga. Sa vada cum e sa se culce ziua. Degeaba am incercat sa-i explicam ca ii va fi rau a doua zi, ca noi, parintii lui, am experimentat lucrul asta de mai multe ori si de fiecare data l-am regretat.
Am fost astazi in vizita la o familie de prieteni, a caror fetita nu mai dormise de o multime de ore, si care se chinuia sa nu adoarma in picioare. Incerca sa-i imite pe cei mari, care fac ei cumva si nu dorm la ora fixa.
R si O au fost impresionati de incapatanarea ei si am crezut ca au inteles ca e nevoie sa te odihnesti, ca altfel nu te simti bine si cazi, plangi. Nu, nu au inteles. Doar a crescut in ei dorinta de a face la fel, de a dobora regulile care ii apasa si incarcereaza. De a ignora regula somnului.
Si dat fiind faptul ca in noaptea de Anul Nou R s-a culcat la 12 si ceva, dupa ce a vazut artificiile, momentul perfect a fost alegerea noptii urmatoare, cea dinspre 1 spre 2 ianuarie.
Noaptea nu s-a incheiat inca, R deseneaza langa mine si in linistea instalata in jurul nostru se aude doar apasarea creionului colorat pe hartie. Sunt si eu curios cand va ceda si va adormi pe canapea, sa-l duc in brate in patul lui. Insa lucrul asta de fapt nu ma deranjeaza. Somnul vine de la sine, mai devreme sau mai tarziu, si pune lucrurile in ordinea fireasca. Somnul este mai puternic decat noi toti. Ma ingrijoreaza insa gandul ca atunci cand va fi cu adevarat nevoie sa-l conving de ceva, sa-l ajut sa nu cada prada unor greseli majore, nu voi avea langa mine un astfel de aliat.
Anturajul din scoala, presiunile celor din jur, dezinteresul general, anomaliile nu dispar atunci cand inchizi ochii si adormi. Rezolvarea nu mai vine de la sine ca somnul.Vom fi doar noi, parintii, si bunele noastre intentii, dragostea noastra acumulata in toti acesti ani.

Mihai

Craciun Fericit!

Am fost invatati ca avem creierul format din doua emisfere, una cu care rationam si alta cu care rezonam.
Desi egale, una dintre ele reuseste cumva sa iasa deseori in fata, sa-si reduca la tacere emisfera sora. Si sa arunce in lupta o arma perfida, nevoia de recunoastere.
Vrem sa se stie ce am facut, ce am obtinut, ce ni se cuvine, ce a mers bine pentru ca noi am gandit sau infaptuit respectivul lucru. Ne zbatem, dam din coate ca lumea sa vada, sa inteleaga, mai mult decat atat, sa recunoasca rezultatul actiunilor noastre. Fie ca e vorba de serviciu, de vecinii de bloc sau de alti adulti pe care ii cunoastem mai mult sau mai putin.

Dar sentimentele sunt inghesuite in suflet si nu in creier, asa ca una din emisfere ajunge in inferioritate cand reusim sa dam deoparte balastul, sa ne intelegem pe noi insine, sa ne ascultam. Aceasta emisfera nici macar nu incearca sa iasa din coltul in care s-a ascuns, la auzul bucuriei, al fericirii pure provocate si in acest an de Mos Craciun si de gasirea gandurilor lui bune sub brad. Frumos ambalate si perfect asortate cu dorintele scrise sau nescrise ale copiilor nostri.
Arma perfida e inutila, ruginita, fara sens si nu schiteaza nici un gest in a-si revendica locul. Mos Craciun merita toata admiratia si recunoasterea, nu noi. El a stiut ce isi doreste fiecare dintre copii, el a mesterit robotii si printesele, el le-a impachetat frumos, le-a adus si le-a daruit cu iubire.
Iar emisferele noastre reunite, strangandu-si mainile impreuna cu sufletele noastre, isi doresc ca Mos Craciun sa fie eroul pentru inca macar un an de acum inainte. Sa intarzie macar cu atat de putin momentul in care vom preda copiilor nostri, fara sa ne putem opri sau opune, arma perfida a nevoii de recunoastere.

Craciun Fericit!

Mihai

Sursa ilustratiei: http://www.dreamstime.com 

Magie multicolora

Dupa masa de seara am facut un mic spectacol de magie. Magia neagra s-ar fi potrivit perfect cu ninsoarea de afara, cu anuntul Apocalipsei din ziare si mai ales cu toata nebunia sfarsitului de an de la serviciu.
Dar am ales magie roz, albastra si rosie - culorile vesele ale borcanului de lipici, ale periei si ornamentului de brad pe care le-am facut sa apara si sa dispara pe rand, in timp ce spuneam diverse formule magice invatate de la petrecerea de Craciun.




Multa lume ne intreaba daca R si O sunt gemeni. Statura de baietel firav si timid al lui R completeaza tinuta inalta si hotarata a lui O intr-o pereche vesela, echilibrata si numai buna de imbratisat si alintat.
Dar magia scoate imediat la vedere diferenta de doi ani si jumatate dintre ei.
R zambeste pe sub mustati cand vede stangaciile magicianului, cand lipiciul in loc sa dispara sa vede de sub maneca pijamalei mele. Cand peria nu se transforma in ornament de brad la fiecare "Hocus Pocus" si uneori nici macar la "Dublu Preparatus".
Dar nu strica jocul, nu se repede sa spuna "Stiu eu!" inaintea lui O, pentru ca ora petrecuta cu magicianul, dupa o saptamana in care serviciul s-a terminat aproape de ora de spalat pe dinti, valoreaza mai mult decat o jumatate de pas in fata surorii lui aproape geamana.
Si ma strange in brate complice atunci cand O, in dragalasenia ei, ma intreaba laudativ: "Tati, tu cand o sa te faci mare vrei sa te faci Magician?"

Mihai

Din generatie in generatie

R a abandonat cariera de entomolog. A muncit o vara intreaga sa invete toate speciile de insecte, gandaci si miriapozi, picioare, culori, unde isi au casa si ce servesc la mic dejun, pranz si cina. Cine e gustarea cui.
Iar cand colectia de insecte a fost gata, s-a intamplat ceva extraordinar. Nu, nu am ajuns in Amazon si nici la Ecuator. Nu am descoperit nici o larva ingropata la cativa metri sub blocul nostru. Si nici vreun vecin nu s-a transfomrat in carcaiac, plosnita sau calugarita. Desi cred ca ar fi fost foarte interesant sa fugim cu o punga dupa acest vecin, sa-l punem in colectie.
Fenomenul extraordinar la care am asistat emotionati a fost acela al sosirii zanei Maseluta. In mai putin de o saptamana doi incisivi de-ai lui R s-au transformat in cadouri sub perna.

Si deodata totul a fost clar. R si-a gasit meseria ideala, meseria pe care o va practica cu seriozitate si indarjire o viata intreaga, dar nu o viata de om, ci cel mai probabil o viata de carcaiac, pana cand, inainte sau putin dupa Craciun vom trai cu siguranta un alt fenomen extraordinar, greu de anticipat.
"Vreau sa ma fac dentist" e linia directoare a familiei noastre in perioada asta si cu totii am fost la cabinetul din camera copiilor. Bateriile de la lanterna au fost suficient de bune pentru a fi inspectate pe rand dentitia de lapte a lui O si dentitiile definitive ale lui mami si tati. De doua, trei sau chiar cinci ori.
Sper din tot sufletul ca si dentistii pe care ii vizitam la cabinet sa fi fost la fel de silitori si curiosi sa citeasca manualele din facultate precum isi citeste Rares enciclopediile pentru copii. Si ca stiu la fel de clar ca el cate radacini si nervi si canale are fiecare premolar, in ce ordine apar molarii si la ce serveste fiecare dintre ei.
Eu nu am fost pasionat de stomatologie in tinerete, dar aceasta disciplina devine din ce in ce mai interesanta din generatie in generatie, alimentata de o curiozitate cu ochi mari si de gustul plasticului de lanterna.
"Eu vreau sa ma fac doamna de balet" ne zambeste O cu periuta de dinti in mana.

Mihai

Concursul

Uit aproape in fiecare zi sa le zic copiilor mei, O si R, cat sunt de mandru de ei. Le spun, ca un parinte cicalitor, ce sa faca si  mai ales ce sa nu faca. Dar nu le zic suficient de mult cat sunt de adorabili pentru ceea ce fac si ce nu fac deja. Nu le spun suficient de mult ca ii iubesc sau ca ceea ce stiu ei la 3 si 6 ani depaseste cu mult ce stiam eu la 6, respectiv 9 ani.
Ajung in fiecare zi sa gandesc si sa ma comport ca un antrenor care se gandeste doar la castigarea concursului. Si sa contiunui sa spun ce e bine si nu e bine, ce trebuie facut si ce nu trebuie facut. Prea rar reusesc sa ma opresc si sa-mi dau seama ca acest concurs nu exista.
In acele momente imi aduc aminte ca au trecut 22 de ani de cand profesoara mea de limba Romana mi-a spus, fara ura si fara indarjire, ca nu am talent la limba Romana si ca nici o compunere de-a mea nu este frumoasa. Probabil tonul ei calm m-a facut sa o cred fara vreo urma de indoiala. Si imi dau seama acum, dupa 22 de ani, ca din acel moment eu am considerat scrisul doar un instrument primar, simplist, iar cititul doar o metoda de a invata chestiuni stiintifice. Nu am mai incercat sa scriu nimic, ce rost ar fi avut sa incerc sa fac o compunere cat timp nu aveam talent. Din acea zi toate temele mele au fost inspirate din caietele ramase de la sora mea - compuneri, povestiri, comentarii, tot ce era necesar.
Am trecut prin scoli, am invatat algoritmi si formule, principii si metodologii si mintea mea a ramas inchisa de o simpla fraza din trecut ca o poarta in care sta infipta o cheie minuscula ruginita.
A fost nevoie sa se nasca R, sa-mi ceara sa-i spun povesti, ca sa-mi dau seama ce bucurie poate sa-mi aduca sa amestec cuvinte in minte si sa le scot de acolo in fiecare seara, asezat pe fotoliul din camera  publicului meu, la inceput format doar din R iar dupa aproape 3 ani completat de O. Cheia ruginita s-a rupt, poarta s-a deschis si cu talent sau fara, scrisul a devenit una dintre cele mai mari bucurii ale vietii mele de adult si una din metodele familiei noastre de a ne bucura unii de ceilalti.
Imi sare in ajutor si  O, care nu stiu cum, dar reuseste sa-mi citeasca din cand in cand gandurile si sa-mi interupa sirul de "... fa asta, nu fa asta..." si sa spuna ea ce interiorul meu nu poate uneori sa verbalizeze: "Uite tati, sunt superba!"

Mihai

Servicii de curierat

Mos Craciun a fost si ramane un batranel ciudat. Cu o barba prea lunga si  cam prea gras, ii ia un an intreg sa aduca un sac de cadouri. In schimb verifica zi de zi daca sunt cuminti copiii. Pare pretentios.

La fiecare serbare de pana anul asta O s-a speriat de Mos, a si plans. Asa au facut si alti colegi de-ai ei - renii sunt galagiosi, mosul e surd si vorbeste prea tare.

O are lista pregatita de o saptamana, stie exact ce vrea. Stie exact ce vrea si a doua zi, cand lista se modifica putin. Cred ca de aceea nu vrea sa scrie nici o scrisoare. 

Pot sa o inteleg, scrisoarea e ca o comanda la eMag, odata ce te-ai hotarat ce vrei, o parte din farmec a disparut. Ieri a scos din lista rochita de printesa si a pus in loc o umbrela de printesa. O umbrela cu buton pe care daca apesi umbrela sa-si schimbe culoarea.

"Nu mai vreau rochita de la Mos. Vreau rochita acum!"

Acoperiti de jocuri si jucarii, dvd-uri si tablete, trebuie sa-i dam o mana de ajutor lui Mos Craciun sa se redefineasca, sa ramana permanent in forma, invaluit de mister. Risca sa fie inlocuit de serviciile rapide de curierat.

Mi-amintesc de turnul de televiziune de langa orasul meu natal, in varful caruia sunt convins ca a locuit Mos Craciun aproape 6 ani de zile, pana cand s-a mutat mai aproape de alti copii. Copii ce abia incepeau sa fie incantati de farmecul lui de batranel ciudat.

Sansa lui este poate tocmai nehotararea. Mosul livreaza incet, dar nu obliga pe nici un copil sa scrie o scrisoare. Mosul aduce cadouri din iubire, nu din obligatie.

Mihai

Premiul de excelenta

E foarte ciudat cum pierd adultii foarte mult din intelepciunea copiilor, din flerul lor, din capacitatea lor de a umple spatiul si de a comprima timpul.
Imi ia zile sau saptamani la birou sa ajung la persoane importante, sa smulg o decizie sau sa imi fie semnate documente. Zilele acestea inseamna stresul asteptarii, apasarea muncii neterminate, indoieli - Probabil nu mai sunt vazut bine, sigur mi se cauta nod in papura, ceva nu merge...
In doar 10 minute, de la venirea de la birou si pana la plecarea spre supermarket, O si R si-au atins toate obiectivele, ca niste angajati model, fruntasii echipei.
Mi s-a prezentat toaleta de seara a lui Belle, am fost spectator la un cantec pus in scena in doua forme, asa cum vrea doamna si asa cum vrea O.
M-am plimbat cu R prin gradinile desenate ale zanelor, padurea iernii, campia de floarea soarelui, insula copacului cu praf magic.Valea Ielelor.
Am facut 4 ani de gradinita, 8 de scoala generala, 4 de liceu, 4 si jumatate de facultate, 1 si jumatate de master plus multe cursuri pe care de jena nu le mai amintesc. Si totusi ceva nu se leaga.
Asa ca maine imi reiau statul la usa persoanelor importate, gandindu-ma la premiul de excelenta pe care il merita echipa mea, echipa care conteaza. Cred ca niste bomboane cu propolis s-ar potrivi de minune.

Mihai

Minutele noastre

Timp de mai bine de doua luni, din septembrie si pana de curand, drumul meu se oprea in fiecare dimineata in parcarea din fata gradinitei. O mi-a interzis sa intru cu ea, si orice incercare de-a mea de a o convinge s-a terminat rau. Cu plansete isterice, cu nasul numai bun de resters, cu o tristete coplesitoare mocnind sub caciulita.

"Printesele nu isi lasa calul la poarta castelului. Ele trebuie purtate pana in sala de bal" am incercat eu in unele zile, dispus chiar sa o duc in brate pana la usa grupei.

"Vreau si eu sa o cunosc pe doamna". "Sunt curios sa le vad pe colegele tale printese, cu care te joci in pauza." "Arata-mi locul de joaca, si eu cand eram mic aveam triciclete la gradinita".

Dar pe rand, calul, printul, regele, monstrul, vanatorul din Alba si chiar si Morocanosul, cu totii am ramas la gard, uitandu-ne cum ea, printesa noastra, pleaca spre palat. Imbracata fistichiu, mai tot timpul cu ceva roz, cu un ghiozdanel tot roz in spate, pregatita sa ajunga la usa.

Dar toate astea s-au sfarsit intr-o zi, la fel de brusc cum au inceput, atunci cand m-a luat de mana si a zis "Azi vreau sa ma duca tati" si de atunci gradinita nu a mai avut garduri. Au devenit mai mici, s-au stafidit in frigul iernii. Drumul spre palat s-a transformat intr-un parculet vesel, plin de triciclete, un loc de plimbare, strangerea de mana. Sunt minutele noastre.

Mi-e foarte usor acum sa ma gandesc cum o sa raman la gardul liceului, la gardul facultatii, la gardul maternitatii, pentru ca stiu ca incapatanarea, ingredientul secret la care am complotat cu mami, si independenta varstelor ce vor urma nu ii vor descuraja pe batranii mei prieteni, calul, regele, monstrul, vanatorul din Alba sau Morocanosul sa astepte cuvintele magice: "Azi vreau sa stau cateva minute cu tati".

Mihai

Neincredere

Fiind primul post pe acest blog probabil vorbesc singur, nu ma asculta nimeni inca.

Insa nu pot spune ca e ceva iesit din comun pentru mine. M-am obisnuit sa fac asta de ceva luni incoace, de cand copiii nostri sunt mai independenti si, (vine la pachet), si ceva mai greu de convins sa asculte.
Asa ca voi face cu acest blog cam acelasi lucru pe care-l fac si cu ai mei copii, voi vorbi si voi vorbi, voi repeta, voi reformula, pana cand cineva se va hotara sa ma asculte. Partial, sau total sau pana cineva imi va spune "Nu ne mai bombani, nu se aude povestea la radio..."

TatadeRO nu are nici o legatura cu ROmania, desi primul post e facut in ziua de alegeri, 9 decembrie. TatadeRO are legatura cu R si O, copiii mei de 6 si respectiv 3 ani si jumatate.
Le spunem R si O de vreun an, nu mai stiu exact de ce, cred ca ne jucam de-a alfabetul si in cele din urma asa au ramas unele dintre porecle.

Urata si mohorata, ziua de 9 decembrie. Auzi doar cod galben de ninsoare si exit poll in jurul tau. Insa nu poate trece neobservata, e pacat sa pierzi o zi din viata doar pentru ca e zi de vot si pe deasupra mai si ploua. Asa ca ne-am bazat pe incelepciunea populara. "E o vreme de numarat banii", a fost singura vorba pe care am putut sa o aleg din folclor, ignorandu-le pe cele legate de perpetuarea speciei.
Am varsat pusculita copiilor in mijlocul covorului si in vreo ora am transformat mormanul de fise in gramezi de fise: 50 de bani tati, 10 bani O, 5 bani R si diverse baterii, capacele, rotite puse in pusculita din prea mult entuziasm, mami.
"Nu am vandut suficient, veniti luni sau marti, poate colegii au nevoie de marunt" au legat cu greu o fraza baietii de la non stop-ul din cartier, Isi dadeau coate, ca si cum as fi fost un aurolac venit la cersit. De cate ori trec pe la magazin in drum spre casa, in costum si cu cravata, baietii imi spun domnule. Azi, plouat si cu caciula in cap, eram un dubios care vroia sa plaseze bani falsi?
Tot entuziasmul diminetii noastre s-a dus, am pus banii la loc in pusculita, poate doamna de la legume ii va recunoaste pe copii luni. "Astia sunt banii cu care nu putem cumpara nimic", a fost eticheta gasita de RO.

Cred ca un tata bun ar fi petrecut azi macar vreo jumatate de ora sa le explice copiilor ce inseamna alegeri, cine sunt domnii si doamnele lipite pe gardurile din cartier, de ce am avut cutia postala plina de hartii colorate luna asta si de ce nu ne-am intalniti pe strada niciodata cu nenea ala gras care zice ca "voteaza-l pe vecinul tau! un om de incredere!"
Ceva m-a tinut in loc azi sa fiu un tata bun. Nu vad rostul in a le spune puilor mei ca nenea ala gras si ingrozitor de urat conteaza in viata lor. Ca jeep-urile tunate care merg pe contrasens, de care ii invat sa se fereasca zilnic, exista din cauza unora dintre cei pozati pe gard. Ca facem 5 ore pana la Brasov pentru ca alti nenea si-au luat elicopter din banii nostri.
E ca si cum Malefica si Cruela ar fi fotografiate si puse la loc de cinste prin cartier, iar noi, dalmatienii de treaba, printesele, zana cea buna, calul printui, am fi obligati sa-i vedem in fiecare zi si sa-i si laudam.

Prefer din tot sufletul sa nu fiu un tata bun azi. Sa fiu unul ignorant si superficial, care lipeste instalatii de brad pe geamurile din dormitoare si pregateste o gustare pentru dupa-amiaza. Si evita explicatiile.

Probabil copiii mei vor fi prima generatie din familia noastra pentru care "RO" nu va trezi sentimente nationale sau patriotice. Poate doar abrevierea numelui unei tari exotice, de care sunt legati intr-un fel greu de explicat.
Sper insa ca va insemna totusi ceva - o amintire cu gust de ciocolata calda, iubire neconditionata, liniste si veselie, jocuri, caldura. Mama si tata.

Mihai