Cum se naste un mare campion?

Probabil ca orice alt copil, la prima vedere. Doar ca ceva, un mecanism, il impinge in permanenta de la spate, in tine treaz, il pune sa faca tot felul de lucruri, il umple de neliniste.

As spune ca un campion se naste cu o parte din antrenorul sau in minte, in suflet, chiar daca nu s-au intalnit inca. Cu un antrenor cu principii dure, cu un anternor care nu tolereaza ca timpul sa fie folosit si de ceilalti. Un antrenor egoist si lacom. Si uite asa mingea nu poate sta locului, bicicleta nu rugineste, piesele de sah nu stau niciodata in cutie, spre bucuria tatalui de campion, ce isi frange mainile de emotie, stres si exaltare pe margine, in primul rand de langa teren, in spatele bancii antrenorului.

Dar daca nici nu ai o minge in casa, pentru ca nimeni nu si-a dorit vreuna? Daca bicicleta isi invarte rotile agale, doar cat sa poarte un trup firav catre chioscul cu inghetata din mijlocul parcului? Daca piesele de sah nu vor sa joace dupa reguli, ci doar vor sa stea de vorba si sa admire tinutele elegante ale fetelor regale? Ce va face tatal din spatele bancii antrenorului?

R joaca tenis de doi ani deja, insa mingile continua sa se incapataneze si sa alerge mai repede decat el. Racheta e frumoasa si colorata, loveste mingile cu gingasie. Mingi ce trebuie sa stea aliniate langa tusa, pentru a se juca pe rand, asa cum se cuvine. "Tenisul este un joc prea violent pentru mingi" e concluzia lui R atunci cand eu lovesc o minge mai tare, sa-i arat la ce nivel mi-as dori sa ajunga, sau sa fie deja. 

Dar cand isi pune pe cap o peruca de vrajitoare, zambeste cu ochii lui mari si incepe sa povesteasca, sa inventeze, sa intepreteze roluri de baba cocosata si nebuna, atunci realizez, inca o data, ca mecanismul secret poate capata orice forma si poate indrepta un campion in orice directie.

Campion aclamat sau nu, recunoscut public sau nu, insa unul care inghite cu lacomie timpul pentru a-si bucura talentul, pentru a-si reumple bateriile din propriile placeri.

Iar locul tatalui este in primul rand de langa teren, oricum s-ar chema el - stadion, scena, scoala - frangandu-si mainile de emotie, stres si exaltare, incurajandu-l in permanenta pe campionul sau.

Mihai

325 de ore

In grupa mijlocie am fost invatat de un vecin de bloc cum sa desenez o masina. Din cateva linii, in cateva secunde. Desenatul a devenit imediat o arma personala, iesisem in fata tuturor. Eram inconjurat de prieteni, de copii invidiosi si de educatoarele care ma priveau admirativ. Eram un star in felul meu, aveam vreo zece admiratori. O senzatie de implinire si de bucurie pe care o resimt si acum, treizeci si doi de ani mai tarziu.
Am desenat cateva zeci de masini, pana cand magia s-a imprastiat, s-a risipit ca ceata dintr-o dimineata de septembrie. Pentru ca scoala romaneasca si-a intrat in rol. Bucuria de a fi inconjurat de colegi a fost inlocuita de obligatia de a desena pentru concursul Soimilor Patriei, iar masinuta mea inlocuita cu o tema impusa, repartizata mie - o hidrocentrala.
Am aflat dupa vreo luna ca am luat locul trei pe judet, am primit o diploma de la educatoarea mea. Nu m-am bucurat, locul trei nu insemna nimic pentru mine. Nici judetul nu insemna nimic. Eram doar foarte uimit de ce am luat un premiu. Desenasem ceva ce credeam eu ca e o hidrocentrala, nu vazusem nici una pana atunci si nici nu imi explicase cineva in timpul concursului ce ar trebui sa fac, cu ce seamana o hidrocentrala.

Am facut ore de desen pe parcursul fiecarui an de scoala, ca orice elev, in grupa mare si dupa aceea opt ani de scoala generala. Cel putin 325 de ore de desen, daca e sa calculam o ora pe saptamana, 36 de saptamani de scoala, 9 ani.
325 de ore in care nu am invatat nimic, nu am facut nimic frumos, nimic care sa-mi fi ramas in minte ca cele 30 de secunde in care vecinul mi-a explicat cum se face o masina.
Acum, dupa treizeci si doi de ani, simt tot mai des nevoie de a desena. Ca un om al cavernelor, simt nevoia de a desena pe un perete al pesterii ceea ce vad in jurul meu - un incarcator de laptop, o veioza, un ceas. Ca si cum ochii, mana, creierul, cu totii ar vrea sa fie din nou inconjurati de zece admiratori ce vor sa soarba din priviri tehnica prin care un creion bont manjeste foaia cu umbra unei veioze. Dar lucrul asta nu se intampla, admiratorii nu mai vin si nici nu vor mai veni vreodata. Au pierit sub apasarea celor 325 de ore pierdute. A celor 325 de ore in care scoala i-a invatat ca desenul este ceva plictisitor, ca important este sa stai in banca, sa nu bagi creionul in gura, sa nu versi acuarelele, sa nu stropesti colegii cu pensulele, sa nu inchizi coperta pana nu se usuca foaia. 325 de ore de frustrare si disciplinare si nici o amintire frumoasa.

Ganditi-va cati dintre cunoscutii vostri stiu sa deseneze un caine care sa si semene cu un caine? Dintre cunoscutii mei, nici unul.
Nu stiu daca O si R vor avea un catel cu care sa se joace, putin probabil, la cat de mic e spatiul liber din apartamentul nostru. Insa imi doresc sa-si poata desena oricand unul, doi, zece, custi, oase de friptura, un furtun cu apa, cu care sa imagineze jocuri pe gustul lor. Sa nu semene cu cei cumparati, cu plusurile, cu cartile de la librarie. Sa fie asa cum vor ei sa fie.
Daca scoala lor i-ar invata asta, as fi dispus sa o iert pe ruda mai mare si mai batrana - scoala mea generala.

Mihai