Saturday, December 15, 2012

Concursul

Uit aproape in fiecare zi sa le zic copiilor mei, O si R, cat sunt de mandru de ei. Le spun, ca un parinte cicalitor, ce sa faca si  mai ales ce sa nu faca. Dar nu le zic suficient de mult cat sunt de adorabili pentru ceea ce fac si ce nu fac deja. Nu le spun suficient de mult ca ii iubesc sau ca ceea ce stiu ei la 3 si 6 ani depaseste cu mult ce stiam eu la 6, respectiv 9 ani.
Ajung in fiecare zi sa gandesc si sa ma comport ca un antrenor care se gandeste doar la castigarea concursului. Si sa contiunui sa spun ce e bine si nu e bine, ce trebuie facut si ce nu trebuie facut. Prea rar reusesc sa ma opresc si sa-mi dau seama ca acest concurs nu exista.
In acele momente imi aduc aminte ca au trecut 22 de ani de cand profesoara mea de limba Romana mi-a spus, fara ura si fara indarjire, ca nu am talent la limba Romana si ca nici o compunere de-a mea nu este frumoasa. Probabil tonul ei calm m-a facut sa o cred fara vreo urma de indoiala. Si imi dau seama acum, dupa 22 de ani, ca din acel moment eu am considerat scrisul doar un instrument primar, simplist, iar cititul doar o metoda de a invata chestiuni stiintifice. Nu am mai incercat sa scriu nimic, ce rost ar fi avut sa incerc sa fac o compunere cat timp nu aveam talent. Din acea zi toate temele mele au fost inspirate din caietele ramase de la sora mea - compuneri, povestiri, comentarii, tot ce era necesar.
Am trecut prin scoli, am invatat algoritmi si formule, principii si metodologii si mintea mea a ramas inchisa de o simpla fraza din trecut ca o poarta in care sta infipta o cheie minuscula ruginita.
A fost nevoie sa se nasca R, sa-mi ceara sa-i spun povesti, ca sa-mi dau seama ce bucurie poate sa-mi aduca sa amestec cuvinte in minte si sa le scot de acolo in fiecare seara, asezat pe fotoliul din camera  publicului meu, la inceput format doar din R iar dupa aproape 3 ani completat de O. Cheia ruginita s-a rupt, poarta s-a deschis si cu talent sau fara, scrisul a devenit una dintre cele mai mari bucurii ale vietii mele de adult si una din metodele familiei noastre de a ne bucura unii de ceilalti.
Imi sare in ajutor si  O, care nu stiu cum, dar reuseste sa-mi citeasca din cand in cand gandurile si sa-mi interupa sirul de "... fa asta, nu fa asta..." si sa spuna ea ce interiorul meu nu poate uneori sa verbalizeze: "Uite tati, sunt superba!"

Mihai

3 comments:

  1. Si eu fac parte din categoria oamenilor fara talent la scris si fara talent la citit. Fac eforturi foarte mari sa scriu citeva rinduri, reiau mereu tot ceea ce am scris, sterg, rescriu, o iau de la capat, urmind un algoritm de backtracking recursiv care devine foarte obositor in timp si consumator de energie.
    La final, atunci cind simt ca am scris macar o fraza care sa aiba sens, continut si semnificatii, ma ridic bucuros de la birou si ma culc cu citeva fraze in minte pe care le rumeg in minte pina adorm.
    Daca o sa te indoiesti vreodata de scrisul tau atunci cind o sa mai vina cineva sa iti spuna pe un ton calm ca nu ai talent, iti recomand acest articol:http://atelier.liternet.ro/articol/3200/Eduard-Tone/De-ce-scriem.html
    Sint sigur ca ai sa te regasesti macar intr-una din ipostaze si poate o sa-ti dea puterea sa continui.

    Astept sa devin tata si sa reiau toate povestile din copilarie si sa descopar, poate, placerea naturala de a citi si de a scrie, asa cum nu am simtit-o in copilarie.

    ReplyDelete
  2. Scri genial omule! (de la Ada vin :) )
    Chiar m-am uitat la cartea ta, acum vreo luna, cand am comandat ceva la Aramis, dar m-a oprit "bulina" cu 6+, am zis sa mai aman putin. Astazi, ca te-am descoperit aici, imi pare rau ca n-am luat-o :) Data viitoare.
    Merge la 3 si 5 ani, sau chiar trebuie sa astept pana face si cel mic 6? :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc Andreea pentru mesaj!
      Majoritatea cititorilor cartii mele sunt de 2 - 6 ani.
      "Bulina" e pusa de editura, pentru a intra in vizorul scolilor. Sper ca va va face placere sa o lecturati.

      Cu drag,
      Mihai

      Delete