Retrairi

Nu reusesc de cateva zile sa imi transpun gandurile sub forma unor propozitii. Ma simt apasat, putin capabil sa ma bucur de ce e frumos in jurul meu.
Am regasit un text, scris de mine cu cativa ani in urma. Erau momentele de inceput, pe care le retraiesc de atunci incoace, la distanta de cateva luni.

Cand eram in scoala generala, aparuse moda pocnitorilor de toate tipurile. Si cum pe atunci nu puteai cumpara nimic de genul asta din magazine, totul era lasat la indemana imaginatiei. Existau trei categorii, clar impartite pe varste si pe curaj. Avansatii aveau injectoare, o piesa de tractor pusa in capatul unei tevi, in care se punea fosfor de la chibrituri. Aveai nevoie de un cui si de un elastic puternic si bubuiturile scoteau din minti un bloc intreg. Cei mai putin curajosi aveau pocnitori din suruburi. Doua suruburi cu cap hexagonal prinse in aceeasi piulita in care se punea, bineinteles, fosfor. Se confectiona si o coada din pungi de plastic care asigura o cadere verticala a suruburilor. Scoteai din minti doar pe cei de la primele etaje ale blocului. Juniorii faceau pocnitori din plastic, cel mai bun pentru asa ceva fiind materialul din care se faceau radiografiile. O fasie de radiografie, minutios impaturita putea inebuni o clasa intreaga daca „curajosul” o manevra pe sub pupitru, pana ca invatatoarea sa gaseasca in ce colt sta „magarul” ce trebuia urechit.

Au trecut cateva zeci de ani si abia acum imi pun problema de ce oare aveau parintii mei radiografii in casa, desi nu i-am vazut pe nici unul cu mana sau cu piciorul in ghips. Probabil nu voi afla raspunsul, dar cei douazeci de ani care au trecut ma fac sa cred ca nu indicau nimic rau.
Port cu mine de cateva saptamani incoace un snop de radiografii, tomografii, RMN-uri, prevestitoare de clipe grele, crancene. Nu ma simt tentat sa mai confectionez o pocnitoare, ca pe vremuri.
De data asta nu zgomotul ci radiografiile in sine sunt suficiente ca sa ma scoata din minti.

Mihai